După 20 de ani de FITS

Stau și mă gîndesc uitîndu-mă în urmă că mai mult de jumătate din viața mea a fost marcată într-un anumit moment al anului de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS, ca să fie mai ușor). Eram deja pasionată de teatru și un abonat la spectacolele acestuia atunci cînd am auzit de prima ediție a Festivalului. Îmi făcusem un obicei din a căuta doritori și a distribui bilete la teatru în liceu. Nu puteam lipsi așa că, deși la prima ediție nu am făcut parte din echipa de voluntari, am fost unul dintre spectatori.
O parte dintre voi cred că își aduc aminte nebunia începutului, erau zeci, sute de oameni, la intrarea Teatrului Național Radu Stanca (TNRS). Pentru că accesul era atunci gratuit, tot ce conta era să ai ecusonul potrivit sau pe cineva care să îți faciliteze accesul în sală sau pur și simplu să fii printre norocoșii din fața ușii care apucau să intre. Știu că pentru invitații străini, frenezia asta și foamea publicului sibian de spectacole, au fost o surpriză. Am stat pe jos, pe scări, pe marginea balconului, am stat pe orice semăna cît de cît a loc de unde să poți vedea ceva, am fost la un spectacol inclusiv între ruinele Sălii Thalia (între timp este o sală modernă dar atunci cînd am fost noi, erau doar rămășițe ale vechiului bastion și un spectacol nocturn). Era o bucurie să poți vedea spectacole din alte țări sau ale altor teatre din România, nu conta bariera lingvistică, contai doar tu și relația cu actorii de pe scenă, cu luminile și sunetele și ”feliile” de viață disecate în fața ta. Nu ajunsesem în faza modernă a traducerii proiectate sau în căști așa că am văzut spectacole în spaniolă, italiană, engleză, bulgară, chiar și în greaca veche, într-o minunată montare a Antigonei a unei trupe din Atena (memoria îmi joacă feste așa că nu aș putea să vă spun acum numele acesteia, în fotografia de mai jos am pozat alături de unul dintre membrii ei).
Perioada în care avea loc FITS s-a schimbat de-a lungul anilor, a fost în martie, o vreme îndelungată a fost la sfîrșitul lui mai, acum este în iunie, un scurt istoric găsiți aici. Asta pentru mine personal n-a prea contat, am încercat tot timpul să fiu acolo. Pe lîngă multele spectacole extraordinare pe care le-am văzut de-a lungul timpului, important pentru mine a fost dialogul cu ceilalți: actori, regizori, critici de teatru, puteai schimba impresii aproape cu oricine, toți erau însuflețiți de aceeași pasiune. După cum vă spuneam, bucățica mea de rol în cadrul festivalului a suferit multiple schimbări: am fost spectator, voluntar, am fost translator, am fost jurnalist (pentru foaia Festivalului, Aplauze, mai mulți ani, pentru Antena 1 sau, anul trecut pentru Ora de Sibiu). Sînt mîndră că am tradus simultan spectacole sau discuțiile de după spectacolele-lectură sau că am fost rugată de criticul de teatru, Ludmila Patlanjoglu, să traduc simultan interviul pentru Televiziunea Română, pe care îl făcea cu Kenneth Campbell, actor, regizor, director artistic al Blue Ridge Theatre Festival din Virginia, bucuroasă că puteam discuta cu cunoscuți critici de teatru precum Victor și Ion Parhon, încîntată că cel din urmă mi-a confirmat părerea despre spectacolul Othello al TNRS...
Festivalul era în vremea facultății momentul anului în care eu și colegii mei, viitori jurnaliști, dormeam poate două ore pe noapte, ziua începea cu spectacolele-lectură, apoi urmau cele stradale și în sală, scrisul și editatul materialelor pînă tîrziu în noapte, momentele la Clubul Festivalului, puțin somn și a doua zi, de la capăt!
FITS 2009
Nu știu dacă asta demonstrează sau nu pasiunea mea pentru teatru și pentru Festivalul sibian de tradiție, dar pentru mine este un memento al unor episoade dragi din viața mea și al oamenilor cunoscuți aici: Bev Appleton (actor, regizor, director BRTF), sîrboaicele de la Dah Teatar: Maja, Sanja, Tina, Dijana, tinerii studenți pe atunci în clasa lui Mircea Albulescu, între timp artiști consacrați (Dragoș Bucur, Cristiana Răduță, Bogdan Dumitrache), jurnalista Luana Pleșea, fotograful Mihaela Marin, mulți alți actori, regizori sau critici de teatru.
FITS 2010
FITS 2012
Știu că orice eveniment de anvergura asta ajunge să fie mai puțin sau mai mult contestat, și eu regret poate că Festivalul a crescut prea mult, că nu-l mai pot cuprinde, dar în mod cert nu i se poate nega valoarea, importanța lui pentru a pune o pioneză pe harta cultural-artistică europeană și mondială, în dreptul orașului meu drag, Sibiul. 
Sper să continue încă mulți ani de acum înainte, idei noi am văzut că sînt promovate constant, după cum spuneam, FITS s-a extins permanent, a ieșit din sălile de teatru, acum înseamnă și stradă, și bursă de spectacole și expoziții, concerte, lansări de carte, sau un loc de recunoaștere a excelenței în domeniu prin acordarea de stele pe asfalt. Sper ca directorul Festivalului, Constantin Chiriac, să mai aibă puterea, ambiția, energia și spiritul antreprenorial atît de rare totuși în lumea artistică, de a-l duce mai departe la fel de bine!
N-am vrut să rup textul cu ele, mai jos găsiți cîteva amintiri din anii de început ai FITS (inclusiv articole din Aplauze, semnate cu numele meu de fată, Dudău).
Articolul a fost scris în cadrul campaniei Blogal Initiative.





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Valuri de maci

Guest post: Ferma animalelor 2

Anotimpurile și igiena